Propunerea din partea IRS nu doar ca incalca drepturi si legi cu scopul de a detine controlul. Este efectiv felul lor de a spune, in disperare dupa ce monedele crypto au inceput sa se ridice si incet-incet au inceput ei sa supravegheze blockchain-urile, ca monedele crypto sunt benefice mai putin cand nu pot ei sa ne supravegheze. Ar taia si spanzura doar pentru a ajunge sa supravegheze si cele mai mici detalii din vietile noastre. Sunt ca niste caini infometati dupa control.

[...]

asta imi aduce aminte de o discutie cu cineva legata de legi si incalcarea lor. Legile au fost facute ca oamenii sa se tina de ele, dar existenta si adoptarea unei legi nu inseamna automat ca legea este buna.

Am crescut crezând că în lumea în care trăiesc oamenii se bucură de o oarecare libertate și pot comunica unii cu alții în intimitate, fără a fi monitorizați, fără a fi măsurați, analizați sau judecați de aceste figuri din umbră sau de aceste sisteme, după bunul lor plac.

Aș vrea ca pe piatra mea de mormânt să scrie: “Am trăit. Am murit. Acum vezi-ți de treburile tale”. Ce am de ascuns? Totul! Mai precis, în cazul oricărei informații pe care ar trebui să o dezvălui, eu refuz să o destăinui."

De acord. Cum ziceam acum ceva timp intr-o discutie cu Gazeta, trecem usor-usor de la prezumtia de nevinovatie la prezumtia de vinovatie din start. Acum nu mai esti "cetatean OK" de la bun inceput, ci esti tratat drept un terorist din punctul zero.

•   Prezumția de nevinovăție aparține guvernului, nu oamenilor;
•   Guvernului și oamenilor li se aplică o moralitate cu dublu standard;
•   Sensul politic al noțiunii de “intimitate” este schimbat de o mână dibace; și
•   Stilul Orwellian de a vorbi cu dublu înțeles a devenit un discurs normal.

Prezumția de nevinovăție

Temeiul legal al “prezumției de nevinovăție” este exprimat uneori de expresia din limba latină “ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat”, ceea ce înseamnă că dificultatea demonstrării (n.r. vinovăției) stă pe umerii acuzatorului, nu pe cei ai acuzatului. Se presupune că acuzatul ar fi nevinovat până când se demonstrează că el sau ea este vinovat(ă). Doctrina legală se bazează pe credința că majoritatea oamenilor nu sunt criminali, și de aici și prezumția de nevinovăție; vinovăția trebuie demonstrată. Doctrina are în spate și un principiu logic: în condițiile în care este imposibil de demonstrat o negație, greutatea de a demonstra adevărul stă pe umerii celui care face o aserțiune pozitivă.

Presupunerea nevinovăției este o piatră de temelie a drepturilor omului și un zid împotriva urmăririlor penale abuzive ale guvernului. Este o caracteristică definitorie a unei societăți libere, nu a unei tiranii. Renumitul avocat britanic Sir John Clifford Mortimer – cunoscut mai ales pentru crearea unui iubit personaj de ficțiune, avocatul Horace Rumpole – nu a fost singurul care a considerat prezumția de nevinovăție ca fiind “firetul de aur” din care se împletește justiția.

Însă firetul de aur a fost dezlânat.

Guvernului i s-a acordat dreptul de a supraveghea masele și de a le cere socoteală, iar oamenii nu au mai putut beneficia de prezumția de nevinovăție, chiar dacă nu erau acuzați de nimic. Vameșii iau amprentele oamenilor, îi molestează, îi interoghează și urlă “Actele!”; cei care nu se supun sunt considerați vinovați deoarece au ceva de ascuns. Poliția arestează oamenii care nu se legitimează, chiar dacă arestarea respectivă este legală sau nu. În fond, polițiștii sunt “băieții buni”, ceea ce înseamnă că “băieții răi” sunt doar aceia care nu se supun. Încălcarea drepturilor este justificată și chiar încurajată prin motive nobile de către agenții guvernamentali, care trebuie să ofere siguranță și să mențină pacea. Prezumția de nevinovăție a fost transferată de la oameni la angajații guvernului.

Ipotezele care stau la baza nevinovăției au fost și ele schimbate. În loc ca majoritatea oamenilor să nu fie considerați infractori, toată lumea este suspectată de vinovăție până când li se demonstrează nevinovăția. Cum? Actele de identitate emise de guvern și raportarea sunt temelia probelor. Astfel este inversat și principiul logic conform căruia este imposibil de demonstrat o negație; acesta a fost înlocuit cu o eroare de logică cunoscută sub numele “argumentum ad ignorantiam” (aici, “ignoranța” se referă la lipsa unei probe contrare). În câteva cuvinte, expresia înseamnă că “o propoziție este adevărată pentru că nu a fost demonstrat că este falsă”. Și astfel, posibilitatea ca un om să fie infractor este adevărată doar pentru că nu s-a demonstrat contrariul.

Din nou, prezumția de nevinovăție a ajuns la mâna guvernului, departe de a aparține individului. Și nu este vorba de nicio exagerare. Este cântecul de lebădă al justiției, care nu poate exista fără procesele aferente; este drumul direct spre totalitarism. Acestea sunt sensurile politice și consecințele întrebării “Ce ai de ascuns?”. Oamenii nu mai sunt nevinovați și nu le se mai permite să-și vadă liniștiți de treburile lor.

Propunerea din partea IRS nu doar ca incalca drepturi si legi cu scopul de a detine controlul.

Moralitatea cu dublu standard

Guvernul și agenții săi beneficiază de prezumția de nevinovăție datorită moralității cu dublu standard care funcționează în societate – într-un fel sunt priviți oamenii și în cu totul alt fel este privit guvernul.

Nicio voce nu a tunat mai tare împotriva moralității cu dublu standard decât aceea a lui Raymond Cyrus Hoiles, un liberalist și editor emblematic, care a creat în anii 1950 trustul media Freedom Communications. Hoiles credea că standardul dublu era mai distructiv pentru societate decât orice alt concept, iar atacurile sale erau ceva obișnuit pentru presa din acea vreme.

Într-un editorial din 17 decembrie 1956, numit “The Most Harmful Error Most Honest People Make” (n.r. Cele mai nocive greșeli pe care le fac oamenii onești), care a apărut pe prima pagină a ziarului său cel mai important – Santa Ana Register, Hoiles a explicat problema. Este “o idee conform căreia acțiunile unui om pot fi nocive și rele; totuși, dacă ele sunt efectuate de un grup sau de guvern pot duce la rezultate care să nu fie nocive, nici rele, ci corecte. Este conceptul conform căruia oamenii care fac un lucru, care ar fi rău dacă ar fi realizat de un singur om, pot ajunge la ceva bun și corect”. Hoiles a criticat cel mai mult această eroare referindu-se la impozite. Dacă este ceva greșit ca un vecin să îți fure bunurile, atunci acest lucru este greșit de asemenea și dacă un grup de vecini sau reprezentantul acestuia (guvernul) ar face același lucru.

Desigur, critica standardului dublu nu a început cu Hoiles. Un pamflet din 1657 (atribuit rebelului colonel Titan) spunea “Ce poate fi mai absurd și mai lipsit de orice formă a bunului simț, decât să-l numești Hoț și să-l ucizi pe cel ce vine singur […] și să spui că este Lord Protector și să i te supui celui care vine cu trupele și cu regimentele pentru a te jefui? Sau să spui despre cineva care cutreieră mările cu două sau cu trei nave că este pirat, dar dacă are cincizeci este un amiral?”. Și totuși, această absurditate o găsim și în cazul statului, dar este ceva de netolerat când vine vorba de oameni.

Taxarea implică aceleași lucruri ca și violarea intimității. Dacă este ceva de neacceptat ca un vecin să-ți atingă corpul, sau corpul copilului tău, atunci nici agentul guvernului nu ar trebui să aibă voie. Dacă este de neacceptat ca un vecin să-ți ia telefonul, să îți urmărească tranzacțiile financiare și să tragă cu ochiul la tine în casă, atunci nici guvernul nu ar trebui să facă aceste lucruri. Un grup nu scapă de responsabilitățile personale dacă acționează în numele cuiva, pentru că fiecare om este responsabil de propriile acțiuni. Un viol în grup nu poate fi numit un viol mai mic, chiar dacă – ipotetic – ar ajuta la un lucru bun, cum ar fi o epurare etnică.

Un motiv cheie pentru care guvernul rămâne un motor al coerciției este acela că foarte mulți oameni sunt de acord cu dublul standard, dacă îi scutește de responsabilitate morală. Dacă oamenii guvernului, de la președinte și până la factorii poștali, ar trebui să se supună acelorași standarde ale decenței și acelorași responsabilități legale ca și restul oamenilor, atunci guvernul s-ar fărâmița.

Scamatoria intimității

“Intimitatea” a fost redefinită printr-o scamatorie în “tăinuire”. În excelentul eseu “”I’ve Got Nothing to Hide” and Other Misunderstandings of Privacy” (n.r. “Nu am nimic de ascuns” și alte interpretări greșite legate de intimitate), profesorul Daniel J. Solove explica metamorfoza prin care intimitatea devenea tăinuire: “Se spune des că nu există nicio problemă legată de intimitate, dacă o persoană nu are nimic de ascuns […] Când guvernul începe să supravegheze, mulți cred că nu le este amenințată intimitatea decât în cazul în care guvernul descoperă acțiuni ilegale, și atunci persoana respectivă nu are cum să pretindă în mod legitim dreptul la intimitate”. Ciudat, oamenii care militează pentru “nimic de ascuns” sunt fix cei care trag perdelele la geamuri. Ei nu permit străinilor să le scotocească prin portofele sau prin genți. Închid ușile când fac sex și obiectează la nudurile postate online. Ce au de ascuns? Așa cum spunea și Solove, intimitatea “nu se referă la ce ai de ascuns, ci la lucrurile care nu-i privesc pe alții”.

Expresia “nimic de ascuns” banalizează și incriminează dreptul la intimitate. Și distruge valoarea pe care intimitatea o oferă societății și oamenilor. Gândiți-vă doar la un exemplu din fiecare beneficiu:

Valoarea pe care intimitatea o oferă societății: Când un guvern monitorizează comunicațiile, oamenii nu interacționează în mod liber. Mai ales disidenții, scriitorii aberanți (chiar dacă sunt inofensivi), informatorii, criticii guvernului, scepticii, avocații apărării, artiștii… Societatea gri și mohorâtă din Uniunea Sovietică sau din alte state comuniste oferă semnale de alarmă despre modul în care teama și precauțiile distrug creativitatea și dialogul.

Valoarea pe care intimitatea o oferă oamenilor: Intimitatea este o parte a unei vieți sănătoase, creative și pline de imaginație. De exemplu, încă din copilărie țin un jurnal în care îmi scriu speranțele, confuziile, dezamăgirile și dorințele. Când citesc paginile din trecut, îmi dau seama cine eram când aveam 10 ani, iar asta mă ajută să înțeleg mult mai bine cine sunt acum. Aceste însemnări sunt ceva intim, nu pentru că îmi este rușine de ce am scris, ci pentru că sunt ceva foarte personal.

Oricine are lucruri intime la care ține. Unii poartă medalioane cu pozele rudelor decedate; alții ascund iubiri interzise; alții încuie ușa când se desfată într-o baie cu spumă; sau își ascund preferințele sexuale care le creează confuzii. Acestea sunt niște limite. Nimeni nu le poate încălca fără invitație. Închideți ușa în nas oricui ar spune altceva!

Control, control, control. Suntem acolo, intr-o lume Orwelliana

Noi suntem Orwell

În nuvela distopică 1984, George Orwell a introdus conceptul de dublu înțeles. Acesta se referea la o reformulare care distorsiona sau schimba în mod deliberat sensurile cuvintelor, astfel încât să se obțină anumite avantaje politice. De exemplu, “războiul este pace” justifica invadarea națiunilor care nu apelau deloc la forță, dintr-un scop nobil – pacea. “Libertatea este obediență” permitea autorităților să îi oblige pe oamenii pașnici să se supună “spre binele lor”, motivul invocat fiind securitatea. “Întrebările sunt violență” însemna că era justificată cenzura pentru a se păstra ordinea în societate. Acum avem “intimitatea este tăinuire”.

Criptovalutele se confruntă cu o schimbare culturală abruptă pentru a-și putea ocupa locul de instrument al intimității. Din fericire, ele ocupă deja înaltul scaun al libertății.

Oamenii vor prefera mereu comoditatea.

În loc ca indivizii să renunțe la responsabilitatea acțiunilor în favoarea unei instituții (ca banca centrală sau armata), aceștia răspund în totalitate de propriul comportament.

Economistul austriac, Ludwig von Mises, și-a bazat o mare parte a filosofiei pe individualismul metodologic. El a declarat că, în cele din urmă, doar indivizii există; doar indivizii acționează. Chiar și în cadrul dinamicii unui colectiv, ca statul sau societatea, tot indivizii sunt cei care cuprind structura și întreprind toate acțiunile. Mises este faimos pentru afirmația “Nu statul, ci călăul execută un criminal”. Indivizii care privesc călăul (și) văd o acțiune a statului doar pentru că ei au creat o abstracțiune cunoscută sub numele de “stat” pentru a avea un context pentru acțiunile unui individ. Călăul poate fi presat să își facă treaba, dar în cele din urmă este alegerea lui.

Bittrex, care a scos Monero de pe platforma, am impresia ca lucreaza cu autoritatile americane cot la cot.

Un exemplu perfect este acum ceea ce fac bancile cu banii nostri. Mai nou, te intreaba si cand vrei sa depui, si cand vrei sa retragi numerar scopul cu care faci actiunea respectiva.. pe langa intrebarile suplimentare ulterioare, precum justificarea folosirii banilor din banca.

Contul inca imi este blocat din 2017 cu bani pe el, mi-au psu 2FA desi eu n-am avut niciodata si imi cer KYC pentru a recapata banii. Au facut acelasi lucru in masa cu utilizatorii lor, dar eu am preferat sa las banii acolo si sa nu imi vand datele cu toate ca mi se pare dpdv legal ca fiind furt/santaj.

Cum ziceam si cu Freewallet acum ceva timp: de ce iti cer KYC dupa ce ai folosit deja serviciile lor "pentru a dovedi ca tu esti persoana din spatele contului"? Daca nu m-ai legitimat de la bun inceput, nu vad logica in legitimarea post-tranzactii.